Clisura Dunării este un alt paradox românesc: o zonă turistică de excepţie, fără turişti, fluviu fără peşti şi fără pescari, Dunăre fără port de agrement sau dană de aprovizionare cu combustibil şi apă! Oameni bogaţi, într-o sărăcie lucie! Poate noile fonduri din Strategia Dunării să mai schimbe ceva!
Clisura Dunării e lipsită de infrastructura minimă pentru dezvoltarea turismului – vă ziceam că nu sunt porturi sau stații de alimentare pentru nave – și pentru că (sau mai ales pentru că) ecologia, noua religie a mileniului, a pus stăpânire pe cea mai mare parte a zonei, și viperele cu corn ori cucul cu gâtul roșu sunt mult mai importante decât oamenii de-aici, care în curând n-o să mai aibă ce mânca. Parcul Natural Porțile de Fier nu permite construcții în interiorul zonelor protejate, chiar dacă, la Pojejena, de exemplu, oamenii au titluri de proprietate în bună regulă. De parcă n-ar fi destul că nu pot valorifica turistic frumusețile lăsate aici de bunul Dumnezeu, localnicii nu mai pot trăi din ocupația lor de bază, pescuitul, pentru că nici Dunărea nu mai e ce-a fost, și au ajuns pescarii să umble cu săptămânile pe apă fără să prindă nimic. O fi și pescuitul industrial de vină, o fi lipsa de perspectivă a celor care nu înțeleg să ajute fauna cu puiet, așa cum făcură ungurii, greu de spus, cert e că singurul pește (fără mujdei!) pe care l-am mâncat a fost cel de la pensiune, și nu unul luat din barcă, așa cum mi-ar fi plăcut să cred că o să găsim.